Ion Luca Caragiale

La 1912 (anul morţii, la 9 iunie), Nenea Iancu, “obosit” de sărbătoririle ce îi erau dedicate în ţară la a şaizecea aniversare, îi scrie mai vechiului său prieten Adolphe Stern:
“Duc grija vieţii, şi mă gîndesc să merg în ţară unde prietenii mei vor să strîngă un fond pentru mine.”
Desigur, însă, nu “fondul” îl interesa. Refuzase demn şi categoric şi alte iniţiative de acest gen.

“Şeful” de partid Take Ionescu îi promisese un loc în Cameră. Poate şi presimţirea sfîrşitului…

Nu importă, aici, unde şi cu cine s-a întîlnit Caragiale în această ultimă călătorie în ţară. De reţinut este această ultimă “fotografie” (adevărată “mască mortuară ”) pe care i-o face G. Milian, şi o publică în Dimineaţa (imediat după moartea marelui dramaturg, în nr. 2972, din 14 iunie 1912):

“Figură negricioasă, uscăţivă, cu mustaţa lungă, cu nasul acvilin, fără dinţi, cu privirea puţin închisă. Nu, nu, nimic din ceea ce imaginea mea crease din belşug. Şi ce îmbrăcăminte! O redingotă neagră, lungă, lungă, învechită, pe cap un demi-joben de modă arhaică. Şi gura fără dinţi, timbrul vocei fără nici o dulceaţă. O clipă avui o strîngere de inimă.”

Cel care, deşi suferind de miopie forte a “văzut monstruos”, care “cinic” fiind “simţea enorm”, care deşi a “muşcat” necruţător tarele societăţii româneşti rămăsese fără dinţi, îşi lua rămas bun de la lumea pe care a iubit-o, în fond, ca nimeni altul. Căci, el nu a “virusat” fondul psihomoral al românilor ci, a încercat doar să-l “vaccineze”.

Din nefericire, aşa cum se întîmplă întotdeauna, “terapeutul” rămîne singurul neprotejat în faţa bolii. Uneori, chiar şi împotriva “viermilor” care se hrănesc din posteritatea lui…

(Extras din volumul Vasile Gogea, Oftalmoftologia sau ochelarii lui Nenea Iancu, Editura Grinta, 2002.)

(Imaginea, din galeria virtuală dedicată lui I.L.Caragiale de Nicolae Ioniţă aici: http://www.personality.com.ro/caragiale.htm)
Categoria: Artă & Cultură
Tag-uri: evocari mari scriitori actori teatru radiofonic