Carte de magie



„…Cititorule, ia aminte la vorbele mele!
Pătrunde cu sfială în lumea acestei cărţi… De simţi că nu eşti cel chemat să-i dezlegi taina, mai bine ascunde-o, să fie găsită de cei cu har. Şi dacă îţi pare scrisă în grai străin ori rândurile ei se aşează în faţa ta ca nepătrunse drumuri prin pustie, arunc-o pe ape sau arde-o în foc şi îndepărteaz-o de la sufletul tău, cel nepregătit să-i primească învăţătura.
Iar de eşti dintre cei aleşi, nu uita să-i păzeşti neabătut înţelesul. Preţuieşte-o aşa cum se cuvine şi faptele tale să stea negreşit sub semnul, învăţăturile şi pildele pe care, tu, le vei desprinde din ea…
Şi, mai ales, nu uita! Trăitor în ţara surzilor de eşti, să nu te sui la munte şi să suni din trâmbiţe şi din surle de alamă, că nimeni nu te va auzi. Mai degrabă, se va preface piatra stearpă a muntelui în câmpie roditoare şi alama trâmbiţelor în cocleală amară decât să audă cineva glasul tău… Şi în deşert se va pierde adevărul spuselor tale…”




Citisem uşor exasperat ameninţările naive din cartea pe care o ţineam în mână şi, brusc, m-am hotărât să o cumpăr. Obişnuiam destul de des să bântui anticariatele în căutare de cărţi vechi şi rare, fără să fiu un colecţionar în adevăratul sens al cuvântului. Îmi plăcea pur şi simplu să le simt vechimea şi, uneori, le cumpăram pentru simpla dorinţă de a le putea ţine în mână, să le cântăresc şi să ascult timpul cum îşi toarce poveştile şi cum îmi apasă greu în palmă. Când teancul de cărţi vechi din bibliotecă căpăta dimensiuni îngrijorătoare, îmi motivam pasiunea prin scuza că poate voi găsi în ele cine ştie ce idee pentru un nou articol, dar nu păcăleam pe nimeni cu asta, nici măcar pe mine. Totuşi, de data asta, aveam un motiv în plus să cumpăr cartea pentru că întâmplarea care a făcut ca subiectul tratat de ea să îmi devină familiar, încă îmi era dureros de vie în minte.
Eram de ani buni redactor la o revistă de popularizare a ştiinţei care îşi trăgea sufletul cu greu, mai mult prin reclamele de care făcea rost Petreanu, redactorul nostru şef, decât prin tirajul liliputan al publicaţiei. De altfel, Petreanu mereu ne ameninţa că o să ne lase baltă cu aiurelile noastre de articole cu tot. Adevărul este că, într-o lume editorială care, nevoită să facă tot mai multe concesii, noi, redactorii de la „ Gândul Liber”, apăram o cauză de mult pierdută şi, aşa cum pe vremuri se făcea artă pentru artă, noi făceam ştiinţă pentru ştiinţă în revista noastră. Sau cel puţin aşa ne plăcea să credem. Cred că eram singurii care nu publicam un horoscop şi, în ziua în care şeful a venit cu o prezicătoare tinerică ca să ne bage pe gât elucubraţiile ei, la protestele mele vehemente, susţinute şi de colegii mei, a trebuit să se resemneze, deşi nu fără împotrivire. Discuţia îmi rămăsese, aşa cum am spus, nepermis de vie în minte şi în mod sigur era motivul ascuns pentru care cumpăram acum cartea. Să găsesc în ea argumente ca să combat misticismele şi magia sub orice formă s-ar înfăţişa …
*
- Refuz să scriu într-o revistă care, alături de lumea explicată de Einstein şi Stephen Hawking, să ofere şi o variantă obţinută prin sugrumarea pisicilor noaptea în cimitire, am spus eu atunci, cât de demn am putut. M-am uitat superior la fetişcana toată numai zulufi care, spre nemulţumirea mea, arăta teribil de bine. În loc să-şi piardă stăpânirea de sine şi să se fâstâcească în preajma unor corifei ai ştiinţei aşa cum ne credeam noi, s-a aşezat ceva mai confortabil şi a început să argumenteze:
- Împotrivirea dumneavoastră mi se pare deplasată atâta vreme cât cel mai apropiat colaborator al lui Stephen Hawking, mă refer la Roger Penrose, acceptă magia şi spaţiul psihic ca o componentă absolut necesară pentru explicarea unor anumite aspecte ale fizicii cuantice…
Robert, specialistul nostru în Roger Penrose şi fizică cuantică, şi-a dres academic glasul, şi-a şters pe îndelete ochelarii, apoi a pornit o pledoarie încâlcită din care prezicătoarea nu a înţeles decât că renumitul fizician era considerat un eretic în lumea ştiinţei…
- Nu-i eretic, a spus ea sigură. Este singurul care a înţeles din timp adevărul…şi cred că mulţumeşte în fiecare seară lui Dumnezeu în rugăciunile lui că nu s-a născut cu două, trei sute de ani mai înainte. Ar fi fost ars pe rug de unii la fel de intransigenţi ca dumneavoastră…
Era şi ironică pe deasupra şi cred că antipatia care o resimţeam pentru ea era suficient de vizibilă ca să mi-o perceapă fără cine ştie ce calităţi deosebite de medium. Şi-a întors privirea spre mine. Avea ochi frumoşi şi mi-a venit destul de greu să-i înfrunt.- Dumneata… a întins ea un deget acuzator în direcţia mea.
- Da, eu, am răspuns arogant. Nu cred în asemenea tâmpenii ! Ce poţi să-mi faci? O să mă blestemi?
- Hei, până aici vă rog, a spus împăciuitor redactorul şef. Nu vreau ceartă în redacţia mea…
Mica vrăjitoare s-a uitat lung la el, apoi a dat din umeri:
- Nu ne certăm, doar subliniez că nu se va întâmpla nimic din cele ce nu sunt scrise să se întâmple…, a prezis ea încercând să facă pe misterioasa.
- Şi cele trecute vor rămâne trecute, iar cele ce vor veni trebuie să vină pentru că altfel timpul s-ar opri, am încercat eu să fiu sarcastic. Asemenea generalităţi nu supără pe nimeni şi mai devreme sau mai târziu se îndeplinesc…
M-am simţit dintr-o dată plictisit de toată povestea asta. Prin sediul micii noastre redacţii au trecut fără succes zeci, dacă nu sute de vraci şi vindecători, care încercaseră să ne convingă de puterile lor. E adevărat, nici una dintre vrăjitoarele care ne trecuseră pragul nu arătau ca ea, dar ăsta nu era un motiv sa-i ascultăm prezicerile în doi peri.
- Uite, am făcut eu o concesie văzând cât de mult pune la suflet refuzul nostru, poate te vei lămuri că suntem cu toţii oameni deschişi la nou, în stare chiar să acceptăm magia ca ştiinţă la o adică, cu o condiţie. Cu o unică condiţie: dacă reuşeşti să mă convingi… mă rog, să ne convingi… că poţi avea acces la informaţii care nu pot fi explicate prin argumente ştiinţifice. Atâta cerem … o singură dovadă, am spus eu în rânjetele aprobatoare ale colegilor mei de redacţie.
S-a crispat uşor şi ochii migdalaţi s-au făcut mai mici privind în jur. Toată discuţia avea loc în biroul meu pentru că redactorii mă ştiau cel mai intransigent şi astfel de cazuri se dezbăteau de obicei aici.
Nu mi-a plăcut deloc privirea pe care a aruncat-o prin dezordinea creatoare din jur. Am simţit de parcă ar fi străpuns cu raze penetrante nu numai obiectele, ci şi viaţa celui care le risipise prin încăpere.
S-a uitat spre o vază Ming, pe care o primisem mai demult, în urma unei vizite la ambasada chineză. Am crezut-o tot timpul o imitaţie până când un specialist mi-a confirmat valoarea ei, exprimându-şi neîncrederea în rezistenţa raftului şubred pe care o păstram.
- Sub vaza aceea este o invitaţie la o premieră de teatru din toamna anului trecut… rândul B, locul 28. Un bilet de favoare să înţeleg, a spus fata… Primit de la o actriţă care şi-a pus mari speranţe în dumneavoastră…
Am roşit uşor. Da, anul trecut primisem o asemenea invitaţie. Am rătăcit-o chiar a doua zi pentru că nu vedeam de ce aş acorda o atenţie prea mare unei fete frivole ca Lia. Oricum mă plictiseam de ea… dar chiar să mă fi picat cu ceară, nu îmi mai aminteam unde pusesem invitaţia. Am ridicat vaza, m-am uitat la invitaţie şi, apoi, cu un nedisimulat dispreţ, spre redactorul şef:
- Aţi intrat aici în lipsa mea, i-am reproşat eu pe un ton acuzator.
Sufocat de indignare, Petreanu a deschis gura să protesteze, dar fata i-a făcut semn să tacă.
- E prima dată când intru aici. Jur! De altfel, în mai puţin de trei minute această vază se va sparge.
- Zău?! am exclamat eu insolent înfruntându-i privirea. Aş vrea să o văd şi pe asta !
I-am dat vaza lui Robert, avertizându-l:
- Ochii şi vaza, Robert! O oră! Atât! Peste o oră te las să o trânteşti de pereţi, dar până atunci să nu cumva să i se întâmple ceva…
A primit-o cu mâini tremurânde şi, pentru o clipă, mi-a părut rău că nu am lăsat-o acolo unde stătuse atâţia ani într-o relativă siguranţă.
M-am întors provocator spre fată:
- Ce altceva ne mai poţi spune? Cu asta nu ne-ai convins… Poate fi o învoială între dumneata şi Petreanu să ne forţaţi să te acceptăm în echipă.
M-am uitat fix la ea, făcându-mă că nu vad gestul disperat de negare al lui Petreanu.
Vrăjitoarea şi-a îndreptat atenţia din nou către redactorul şef:
- Într-o lună vi se va aproba dosarul de pensionare… şi dumneata o să-i iei locul, arătă ea spre mine….
- De unde ştii, Liliana? a întrebat-o el tresărind surprins, la care eu am răbufnit:
- Auzi, vrei să ne spui ceva care să nu pară că ai aflat de la Petreanu?
A devenit dintr-o data tristă şi s-a întors spre Elisa, colega noastră mai tânără:
- Mâine vor sosi rezultatele biopsiei pentru fratele tău: are cancer aşa cum bănuieşti deja …, cât despre dumneata, dragă domnule, îmi spuse ea sfidător, în mai puţin de o lună te vei convinge că am dreptate, într-un fel în care nu o să-ţi placă deloc… Absolut deloc…
- Da, am spus eu sarcastic, şi mâine va răsări soarele… Şi încă un lucru nemaipomenit şi extraordinar! Poimâine, la aceeaşi oră, va răsări din nou spre marea deziluzie a celor care nu cred asta…
Se uită la mine aşa cum te-ai uita la o gânganie sâcâitoare, dădu din umeri şi i se adresă lui Robert, care tremura cu vaza în braţe:
- Nu-i o noutate decât pentru ei, dar săptămâna viitoare se va pronunţa divorţul…Îl va câştiga soţia dumnitale…
Pocnetul sec al vazei care se spărgea a fost acoperit de strigătele mele furioase… Îi acuzasem atunci pe toţi de complicitate cu vrăjitoarea, în numele unui scop tenebros şi deloc clar şi am sfârşit prin a-i da pe toţi afară din birou, nu înainte ca rafturile cu cărţi vechi, de care nu se atinsese nimeni, să cedeze brusc şi să cadă într-un nor de praf, sporind balamucul general…

*

De la întâmplarea cu pricina, am publicat mai multe articole în care combăteam vehement şi necruţător magia, superstiţiile şi toate subiectele considerate mai mult sau mai puţin paranormale…Am studiat cu atenţie cartea. Era tipărită cu peste o sută de ani în urmă, când încă tiparul era situat undeva între artă şi meşteşug. Exemplarul la care mă uitam era fără îndoială opera unui artist. Coperta din piele de viţel avea inscripţionat în relief titlul „Carte de magie”, iar textul părea a fi desenat literă cu literă de un migălos caligraf. Şi nici preţul nu era mare. O găsisem cu totul întâmplător în anticariatul ce-şi întindea rafturile în zidurile vechiului turn de apărare al cetăţii. Intrasem acolo să mă ascund de o ploaie vijelioasă de vară. Ca să-mi treacă timpul mai uşor, am început să răsfoiesc distrat cărţile. Erau tot cele care le ştiam de ani de zile, turiştii în trecere prin cetate fiind interesaţi mai degrabă de mici suveniruri multicolore decât de cărţi şi manuscrise vechi. Le deschideam cu evlavie sub privirea îngăduitoare a anticarului care îmi cunoştea pasiunea pentru ele. Şi mai ştia şi că veniturile mele, destul de modeste, de la revistă îmi îngăduiau, doar arareori, să-mi cumpăr câte una. Dar asta nu mă împiedica să mă bucur de ele şi de atingerea lor reconfortantă. La un moment dat, mutând un teanc de cărţi de pe un raft, în spate am găsit lipită de zid „Cartea de magie”. Părea căzută acolo de multă vreme sau pitită de cineva cu gândul să vină s-o cumpere mai târziu. Oricum, mi se părea un adevărat chilipir, aşa că am plătit-o fără să mai stau pe gânduri şi m-am îndreptat spre ieşire. Afară ploaia tocmai îşi scutura ultimii stropi.
Când să ies, de mine s-a izbit o tânără grăbită să ajungă înăuntru. A dat cu ochii de cartea din mâna mea şi s-a oprit brusc cu ochii ţintă la ea. Am ridicat nepăsător din umeri şi am ieşit în aerul răcorit de ploaie. S-a întors şi a pornit după mine.
-Nu vă supăraţi, domnule, mi-a atins ea braţul…
Am privit-o şi am tresărit amândoi: era Liliana, vrăjitoarea adusă de Petreanu acum o lună, când încă mai era redactor-şef, să ne scrie un horoscop pentru revistă. Nu o mai întâlnisem de atunci şi, deşi tot ce spusese ea se adeverise într-un fel sau altul, eu eram la fel de neclintit în convingerile mele. Totul putea fi urmarea unor coincidenţe sau, şi mai rău, o încercare deliberată de a ne induce în eroare. Cineva care ar fi vrut cu orice preţ să pătrundă în bastionul redacţiei noastre, ar fi putut face câteva cercetări simple despre viaţa redactorilor. Mi-am eliberat braţul şi am dat să trec demn mai departe. În sinea mea, o consideram o impostoare şi nu aveam nici o urmă de înţelegere pentru asemenea persoane. Mai ales că acum, fiind redactor şef, trebuia să veghez cu atenţie la reputaţia revistei.
- Aş vrea să vă spun ceva… a insistat ea.
Am aşteptat să continue studiind-o atent. Mai atent decât atunci în redacţie. Nu părea să aibă cu mult peste douăzeci de ani. Avea părul negru ca pana corbului, ochii întunecaţi, uşor migdalaţi, cu un farmec aparte, pe care îi remarcasem încă de la prima întâlnire. Pielea îi era extrem de albă, ca şi cum nu ar fi fost atinsă de loc de soarele verii. În mâna dreaptă strângea cu înfrigurare un pumn de bancnote. Cu ochii la cartea din mâna mea, începu să vorbească precipitat:
- Pentru mine această carte este foarte importantă. Am ascuns-o în spatele raftului şi am fugit acasă să aduc banii. Ştiu că am greşit… Ar fi trebuit să-l rog pe anticar să mi-o păstreze. Am nevoie de ea! V-o plătesc…
- De ce este aşa de importantă? am întrebat eu ironic.
Nu puteam pricepe de ce o carte atât de veche stârnea atâta interes la o fetişcană de douăzeci de ani, chiar dacă îi plăcea să bântuie prin lume şi să facă pe vrăjitoarea. Din câte văzusem răsfoind-o în grabă, nu conţinea şi filtre de dragoste sau alte vrăji care ar fi putut să intereseze o fată de vârsta ei. Era mai degrabă o expunere teoretică destul de încâlcită a simbolurilor, termenilor şi a filozofiei magice, aşa cum era ea văzută de autor, acum o sută de ani. Am scuturat din cap:
- Îmi pare rău pentru tine, dar şi eu am nevoie de ea. Lucrez la o serie de articole despre magie şi pigmentarea lor cu câteva expresii vechi mi se pare foarte potrivită. Văzând că se face dintr-o dată palidă, mi s-a făcut milă de ea şi am adăugat:
- Uite, dacă ţii atât de mult să o ai, mergem undeva, la un xerox şi aştept până o copiezi.
A scuturat încăpăţânată din cap.
- Nu, am nevoie de carte în original. Este foarte importantă pentru mine…
Mda… Exaltările de genul ăsta ale tinerilor îmi erau cunoscute. Se pare că, uneori, lecturile la o anumită vârstă ne fac să ne transpunem prea uşor în rolul personajelor şi, uite aşa, ne trezim că ne credem ba salvatorii lumii, ba distrugătorii ei. Am zâmbit indulgent, nevoind să renunţ la carte şi ştiind că nici gândurile fetei nu le voi putea schimba. Totuşi, curios să văd ce anume a găsit atât de pasionant în „Cartea de magie”, i-am propus:
- Dacă îmi dai un motiv suficient de serios şi de credibil pentru care tu ai nevoie de original, am să păstrez eu copia.
M-a privit cu ochii mari, plini de speranţă şi de spaimă.
- Ei, poţi? am provocat-o eu, toată povestea începând să mă amuze.
- Da, pot… a ezitat ea. Am o dovadă… numai că va trebui să juraţi că veţi păstra secretul.
- Dacă trebuie, am să jur. Dar, de data aceasta, sper să fie o dovadă convingătoare.
Am pornit alături de ea pe străzile ude de ploaie ale vechii cetăţi, unde casele păreau mici fortăreţe care aminteau de trecutul plin de asedii şi războaie al burgului. S-a oprit în faţa unei porţi, prin nimic deosebită de celelalte, a scos din cutia poştală o cheie cu o formă complicată, a deschis şi mi-a făcut semn să intru.
Ajunşi în curte, ne-am oprit lângă o masă unde mă pofti să iau loc.
- Vin imediat! s-a scuzat ea şi a intrat în casă de unde a ieşit în câteva clipe ţinând în mâini o scrisoare îngălbenită de vreme. Mi-a arătat-o şi mi-a spus:
-Am primit-o ieri. Mi-a fost trimisă de Simion Magu. Făcu o pauză şi arătă spre „Cartea de magie”. Acelaşi om care a scris şi cartea asta. Am privit-o lung şi bănuitor, dar ea a continuat:
- Ieri am crezut că e o glumă, aşa că nu m-am dus la anticariat. Dar azi-noapte n-am putut dormi de gânduri. Azi dimineaţă, m-am îmbrăcat, m-am dus la anticariat şi am găsit cartea. Nu aveam destui bani la mine pentru că nu credeam că aşa ceva ar putea fi adevărat. Am pitit-o după celelalte cărţi şi m-am întors după bani. Până am ajuns, aţi cumpărat-o dumneavoastră. Acum citiţi scrisoarea până vă fac o cafea.
Am luat plicul cu grijă apucându-l de colţuri. Toată povestea căpătase un aer uşor ireal şi scrisoarea îngălbenită de vreme din mâna mea nu avea deloc darul să mă readucă în realitate. Mai avusesem hârtii şi manuscrise vechi în mână şi pot spune cu mâna pe inimă că sunt greu de indus în eroare. Scrisoarea era fără îndoială veche, din aceeaşi generaţie cu cartea. Am studiat-o îndelung. Timbrul era un renumit „Cap de leu” , un exemplar pentru care oricare filatelist ar fi plătit bani grei. Tuşul ştampilei aplicat peste el aproape se ştersese din cauza vremii. Cea de ieri, în schimb, se vedea clar şi limpede. Am deschis plicul: înăuntru era o hârtie mătăsoasă cu filigran. M-a frapat data: ANNO DOMINI 1888 şi am citit fără să-mi cred ochilor cea mai imposibilă scrisoare care mi-a fost dat să o văd vreodată:
Anno domini 1888



„Draga mea strănepoată, Liliana,


Ai deschis o uşă pe care ar fi bine să o închizi cât mai grabnic şi să uiţi de ea până vei fi pregătită. Te-ai lăsat dusă de trufie şi ai crezut că poţi stăpâni singură Puterea Pergamentului. Însă darul cu care te-ai născut trebuie călăuzit cu grijă…
Când vei primi această scrisoare, du-te la anticariatul din strada Castelului şi caută pe raftul al treilea de la intrare. Vei găsi Cartea de magie, în care am adunat pentru tine toată ştiinţa moştenită de la străbunii noştri. Ia-o cu tine şi caută să pătrunzi adevărul învăţăturilor ei.


Cel care veghează asupra ta din negura timpului,
Simion Magu ”


Aveam o fire analitică, puţin înclinată spre misticisme de orice fel, care mă împiedica să accept ca atare o asemenea aiureală. Mintea mea carteziană ronţăia mărunt-mărunt faptele căutând o fisură sau o explicaţie. „Fără îndoială că e o farsă”, m-am agăţat eu de această idee ca de un colac de salvare, dar ştiam că nu este adevărat, cel puţin unul din faptele acestei întâmplări stranii contrazicând flagrant această ipoteză. „O farsă”, îmi repetam eu, deşi nu mai credeam. „O farsă bine ticluită în care copila asta nu este decât un pion dar de fapt eu sunt ţinta ” şi, în minte, a început să mi se deruleze o listă interminabilă de colegi şi colege cărora, la rândul meu, le-am pus în scenă de-a lungul timpului farse mai mult sau mai puţin reuşite. Dar una atât de elaborată, cu atât de minuţioasă punere în scenă, nu ştiam care din cunoscuţii mei ar fi în stare să facă. Şi atunci, mi-au căzut ochii pe marca scrisorii. Era amănuntul pe care subconştientul meu încerca să-l împingă în uitare pentru ca toate faptele să poată părea o simplă farsă. Un „Cap de leu” valora cam cât salariul meu pe zece ani, dacă era autentic, bineînţeles, şi, pur şi simplu, dintre cunoscuţii mei, nici unul nu avea o asemenea sumă de aruncat pe fereastră în numele unei farse oricât de reuşite.
M-am adresat fetei care venea cu cafeaua:
- Ai, cumva, la îndemână o lupă?
- Cred că da, a spus ea şi a plecat să caute una lăsându-mă să sorb cu înghiţituri mici cafeaua. Priveam din când în când lung spre scrisoarea uitată pe colţul mesei. Îmi lăsasem mintea să hoinărească, refuzând cu încăpăţânare să mă gândesc la posibilitatea ca toate acestea sa fie adevărate, cel puţin până nu aveam să am o lupă în mână să constat autenticitatea timbrului, deşi ceva din mine îmi spunea cu o stranie detaşare: „timbrul este original, aşa că fă bine şi caută altă explicaţie!”
Când mi-a adus lupa, mi-a fost de-ajuns o singură privire: marca era originală.
În faţa mea, fata mă privea de parcă ar fi aşteptat de la mine o rezolvare a misterului. Şi totuşi, cheia întâmplărilor era la ea. Am privit-o insistent:
- Ceva nu se leagă în povestea asta… Ar fi bine să începi cu începutul şi să-mi povesteşti totul…
S-a aşezat în faţa mea şi a început să-şi frământe mâinile uitându-se în jos:
- Acum doi ani, a început ea într-un târziu să povestească, am vrut să caut ceva în pod. Am găsit un cufăr vechi, plin cu tot felul de hârtii printre care şi un pergament vechi pe care era un fel de incantaţie pentru … invocarea unei, eu ştiu, cum să-i zic, ceva ca o Putere, nu era prea bine explicat. Mi s-a părut incitant să am ceva care ar fi putut să fie duhul meu personal, mai ales că în familie am avut tot timpul ba un unchi, ba o mătuşă care se lăudau că pot avea aşa ceva. Mi se părea nedrept ca eu să nu am. Aşa că, într-o joacă, am făcut cele scrise acolo şi m-am pomenit că funcţionează. M-am trezit posesoarea unui duh la purtător, a unei Puteri care îmi îndeplinea cea mai mare parte a dorinţelor, aşa cum visează oricine, cred. Mă ajuta în orice împrejurare, fără nici o condiţie… era aşa, ca o voce care îmi spunea ce şi mai ales, cum să fac… După un timp am văzut că, de fapt, nu făcea întotdeauna ceea ce aş fi vrut să fac… În loc ca forţa pe care eu o eliberasem să fie sclava mea, să mă asculte orbeşte, încetul cu încetul, am văzut că avea o voinţă a ei, că uneori făcea ceea ce îi ceream în felul ei. Era ca un copil râzgâiat… înclinat să facă mai mult lucruri rele, aşa, din pura plăcere de a face rău… Chiar şi atunci, la redacţie… M-am înfuriat că nu vreţi să mă credeţi şi am dorit ca toate să cadă şi să se spargă… ceea ce s-a şi întâmplat de altfel. Pe de altă parte, chiar dacă îmi doresc foarte mult să fac un bine, să vindec o boală, să împiedic un accident, duhul pe care l-am invocat parcă nici nu ar exista… Nu este interesat decât de aspectele superficiale şi gălăgioase ale vieţii… ca un copil mic care are un ciocan în mână şi căruia i se pare că toate obiectele din jur sunt cuie pe care el trebuie să le lovească…
Am privit neîncrezător spre fată:
- Stai aşa! am spus eu şi m-am ridicat în picioare de parcă aşa aş fi putut să fiu mai impunător. Vrei să spui că dacă îţi doreşti un lucru rău sau, mă rog, distructiv, acesta se îndeplineşte?
- Cam aşa ceva… a aprobat ea ezitând.
- Uite, i-am arătat eu o sferă din piatră care împodobea una din coloanele de granit din grădină. Tu sau duhul tău distructiv, fă să se spargă această piatră. Dar de aici! Fără să te apropii nici un pas de ea…
Abia mi-am terminat vorba când sfera de piatră, cu un pocnet sec, îşi împrăştie ţăndările până aproape de noi. M-am apropiat şi am luat una din aşchii în mână. Nimeni nu ar fi avut cum să premediteze că eu am să vreau să se spargă chiar bucata aceea de piatră.
Tocmai voiam să-i spun că regretam enorm că nu i-am dat cartea fără să o mai întreb nimic când la poarta casei a sunat cu insistenţă soneria. Prin grilajul porţii, se zărea figura plictisită a poştaşului şi un fior m-a trecut când mi s-a părut că zăresc în mâna lui un plic asemănător cu cel care se odihnea pe masă. Fata m-a privit neliniştită. Am ridicat neputincios din umeri.
- Du-te! Cred că pe tine te caută.
A plecat cu paşi nesiguri spre poartă, a semnat ceva într-un caiet pe care i l-a întins poştaşul şi a revenit la măsuţă cu un plic identic cu cel pe care îl văzusem. L-a desfăcut cu mâini tremurânde şi a început să citească neliniştită scrisoarea. S-a oprit pe la jumătate şi a ridicat ochii spre mine:
- E vorba şi de dumneavoastră aici…
Am privit-o nedumerit. De unde oare putea să îmi cunoască expeditorul scrisorii numele? Când fata mi-a întins plicul şi scrisoarea, le-am luat cu o mişcare nesigură. Ne aflam în plin mister şi rezolvarea nu părea să vină de la bucăţile de hârtie, oricât de vechi ar fi fost ele. Pe plic se lăfăia un alt „Cap de leu” şi, din câte ştiam eu, care nu eram un prea inveterat filatelist, nu erau mai mult de cinci sau şase în lume, ceea ce mărea la sume astronomice cifra de afaceri al unui eventual farsor şi adâncea şi mai mult enigma. Ştampilele pe care le-am studiat folosind lupa cu mare atenţie, păreau şi ele autentice. Numele destinatarului, Liliana Dumitrescu, era scris cu un tuş persistent a cărui culoare bătea spre violet. Scrisul, deşi ferm, avea o caligrafie elegantă cum de multă vreme nu mai întâlnisem. Am desfăcut plicul. Acelaşi scris elegant şi aceeaşi dată ca în prima scrisoare:

Ano domini 1888


Dragă Liliana,


Dacă tot ce am plănuit eu cu atâta grijă s-a îndeplinit, când vei citi această scrisoare, tu vei fi în posesia cărţii şi îl vei fi cunoscut pe omul care te va ajuta să închizi poarta. Ce trebuie să faci?! Te vei duce în pod şi vei căuta în cufărul dinspre răsărit Pergamentul. Ştiu că tu nu îl poţi ţine în mână pentru că Puterea te face să îl vezi înconjurat de flăcări.
Bărbatul pe care ţi l-am trimis în cale nu crede în magie şi astfel Puterea nu îl poate atinge. O să-l rogi să-l ţină pentru tine în aşa fel ca tu să poţi citi pe dos cuvintele descântecului de chemare. Când vei sfârşi, Puterea Pergamentului se va întoarce acolo unde îi este locul, până va veni vremea să o stăpâneşti pe de-a-ntregul.
Simion Magu”

M-am uitat la Liliana. Nu ştiam ce să cred. Viaţa mea atât de simplă şi de liniştită până acum, în numai câteva ceasuri s-a dat complet peste cap.
- Are rost să mai întreb dacă este un cufăr în pod? am întrebat eu, deşi bănuiam răspunsul.
- Este, mi-a răspuns fata. E cel unde am găsit pergamentul… Şi acolo îmi ţineam eu jucăriile când eram mică, a continuat ea şi a luat-o înainte spre scara ce ducea spre pod.
- O dată, a început ea să-mi povestească în timp ce urcam pe scară, cam acum doi ani, scotocind printre jucăriile copilăriei mele, am găsit într-o nişă bine ascunsă pergamentul. Am citit şi că trebuie să citesc de la cap la coadă descântecul, dar, atunci când am vrut să o fac, am văzut cu spaimă că eu nu mai pot atinge pergamentul. Deşi mi se pare absurd, este ca şi cum ar fi înroşit in foc.
A ajuns lângă cufăr şi a început să-l golească de păpuşi, albume vechi şi haine de copil. Când a terminat, am văzut un cârlig. A tras de el şi, într-un locaş din peretele cufărului, a găsit pergamentul. L-am luat fără să simt nimic deosebit şi am coborât cu el în curte, la lumină.
- Eram conştientă că hârtia nu poate avea o asemenea temperatură fără să se distrugă… şi, totuşi, nu puteam să îl ating…
- Dezolant să vezi că numai la aşa ceva pare să fie bună o minte clară şi logică ca a mea, am murmurat eu nemulţumit întorcând pergamentul în aşa fel încât să îl poată vedea.
Aş vrea să spun că am simţit forţe încercând să îmi smulgă pergamentul pe care i-l ţineam Lilianei să-l citească şi că s-a întunecat cerul şi că fulgerele au sfâşiat văzduhul în încercarea de a ne împiedica să trimitem forţele întunericului acolo unde le este locul. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat…
Şi, uneori, în câte o vară la fel de călduroasă ca cea în care ne-am cunoscut, când stau la măsuţa unde am băut prima cafea împreună, urmărind-o din ochi cum îi dădăceşte pe cei doi copii ai noştri şi mă gândesc mai mult la toată povestea asta, singura mea mare nelămurire este: cine a fost netotul care a dat grămada de bani pe cele două timbre?