Nichita Stănescu : La începutul serilor

Vezi detalii

Liniştea te-nsoţea pretutindeni, ca o suită.
Dacă ridicai o mînă, se făcea în arbori tăcere.
Cînd mă priveai în ochi, împietrea o clipită
din a timpului curgătoare putere.

Simţeam că pot adormi, visînd stele locuite.
Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare,
aş fi putut împinge nopţile-ncremenite
ca pe-o elice-naintînd, spre soare.

Şi numai sentimentul acesta îmi dă fericire,
numai gîndul că sînt şi că eşti.
Sprijineam pe ţîrîitul greierilor coviltire,
sub care beam azurul decantat în ceşti.

Şi cînd sfîrşeam cuvintele, inventam altele,
Şi cînd se-nsera cerul, inventam ceruri albastre,
şi cînd orele se-nverzeau ca smaraldele,
ne bronzam la lumina dragostei noastre.

...Dar tot timpul suna ceva...ceva răsuna,
un cîntec de iarba cosită, de taciturne mări,
în care inima de-atunci îşi revărsa
meandrele pierdutelor candori.
Categoria: Cultură & Educaţie
Tag-uri: Nichita Stanescu